Motani in literatura

Ar fi interesant de urmarit motanii care strabat literatura romana. Azi l-am descoperit pe al doilea, intr-un interval relativ scurt de timp si am de gand sa mai caut si altii.

Mai intai a fost Mirciulica. Fenomenala coincidenta! Pisoii mei sunt alintati si ei "Mirciulica". Atunci cand nu sunt alintati, ii cheama, pe rand: Mircea si Grigore. Si pana sa citesc romanele Rodicai Ojog-Brasoveanu, credeam ca sunt nume foarte originale pentru niste motani. In fine...

Mirciulica - cel din carte, motanul cu trup de hartie - e si el un pisoi alintat, mananca jeleuri si fondante, iar atunci cand e racit, Melania ii pregateste lapte cald cu un strop de rom. Daca va asteptati ca Melania sa fie o fetita rasfatata, va inselati. Sau ma rog, aceasta ar fi doar o latura a personajului. Melania mananca multe dulciuri, rationeaza cu voce tare, dar tot ea rezolva cazuri de crima doar citind articolele publicate in ziare. E o pensionara vaduva, iar prietenia ei cu Mirciulica e unul din lucrurile care intriga cel mai putin in Cianura pentru un suras, acest policier savuros, apoi in Buna seara, Melania! Dar nu va povestesc mai mult! Ce mai trebuie sa stiti totusi e ca in final Mirciulica are ultimul cuvant, el declanseaza finalul neasteptat.

Azi, in Dimineața pierdută a Gabrielei Adamesteanu, l-am întâlnit pe motanul Piturca. Din nou, un nume foarte original pentru un motan, care poarta ceva din farmecul locului. Nimic din aerul aristocrat al lui Mirciulica. Trebuie sa știți că Piturca e un cotoi jigărit, râios, pe care doar Ana, servitoarea, l-a salvat de la pieire, ungandu-l cu gaz. Desi apare in momente cruciale ale romanului, pretext de dialog in momente stanjenitoare, Piturca nu joaca un rol major. Insa, cu blana lui galbuie, spalacita, el pare sa traverseze generatiile privind mereu batjocoritor spre oaspetii nepoftiti.

Nu vreau sa fac remarci sexiste, nici macar atunci cand e vorba de rasa pisiceasca, dar am intuitia ca in literatura apare mai mereu motanul si nu consoarta lui. Poate pentru ca are un aer mai boem, de aventurier, un farmec usor golanesc. Vorba poetului ce i-a-nchinat balada:

"Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi"...

Mirona si propaganda comunista

      Sa nu credeti ca citesc numai Cella Serghi. Insa intamplarea a facut sa citesc de curand Cartea Mironei. (Intamplarea fiind aici doar "une façon de parler". Nimic nu e intamplator cand e vorba de literatura.)

      Cartea Mironei e un  roman plin de poezie.O poveste usor romantioasa, scrisa frumos. Mai ales inceputul. Inceputul imi place mult. Apoi poezia devine usor dulceaga, nu de prost gust, doar de o sensibilitate usor demodata, dar nu-i mai dai atentie, te-a "prins" firul povestii, al povestilor care se impletesc.

     Pretextul romanului e legenda misterioasa a Fanei (bunica Mironei), ce fugise cu un grec in ziua nuntii fiicei ei. Mai e povestea de dragoste care traverseaza romanul, imposibila, cum altfel, Stefan fiind casatorit. Si drumul initiatic in cautarea Fanei, bildungsromanul Mironei. Odata cu el, romanul scrierii unui roman. Iar in final, toata aceasta constructie, cu fragmente dispuse atat de ingenios, toata tensiunea narativa, povestea de dragoste, povestile de razboi... toate esueaza lamentabil in literatura de propaganda!...

     Nu-mi plac romanele cu teza. Prin ideile vehiculate, Cartea Mironei e o carte feminista, cum s-ar spune. Pare adresata unui public exclusiv feminin. Am regasit aici ceva din Françoise Sagan, in felul de a vorbi despre iubire pe alocuri si mai ales despre euforia libertatii recuperate dupa iubire. Ceva din Pascale Roze in evocarea atmosferei apasatoare din casa batranei Catian. Dar si din realisti.

    Miza feminista a romanului ramane astfel destul de subtila. Dar finalul e complet ratat. In final, ratat visul Mironei de a scrie un roman, din moment ce incepe sa scrie reportaje si brosuri de propaganda. Intreg romanul e pus astfel sub semnul revolutiei comuniste.

   Am regasit insa din cand in cand, la cotitura unei fraze, ca un ecou, marea. Si dealurile de creta vorbesc parca de Dobrogea si de Balcic. E evocat uneori Matisse, alteori Tonitza.

   Structura romanului e bineinteles o mise en abîme a mitului lui Sisif - ce trimite aici la destinul scriitorului de a-si reincepe munca la nesfarsit. Numai ca aici Sisif e comunist.

Marea la Capul Caliacra

Interesant cum sub influenta literaturii proiectam asupra unor locuri idei si ganduri. Atmosfera unui roman devine atmosfera unui oras necunoscut. Dorul mistuitor de a merge acolo e dorinta de a intra in poveste. E dorul de vacanta, de aventura. In ultima instanta - bovarism.
Nici pana acum nu stiu daca Balcicul e asa cum mi-l imaginam. Ce-mi imaginam de fapt? In cartile Cellei Serghi e vorba de case albe, de dealuri de creta, de turci care vand "bezeli", de mare si de rasarituri de luna pe Capul Caliacra. Case albe,taranesti si turci care vand "bezeli" nu mai sunt. Doar o moschee cu un singur minaret. Si minaretul de la "Cuibul linistit" al reginei Maria, care nu apare in carte, dar am crezut ca l-am recunoscut in tablourile lui Tonitza.De fapt, mai mult decat cartile, m-a atras spre Balcic linistea dupa-amiezelor insorite din tablourile lui, cararile ce coboara in plin soare unduios, spre mare. Iluzia Orientului.
Sunt acolo dealurile de creta si marea e acolo. Si daca privesti din larg dincolo de plaja ingusta si cele doua randuri de umbrelute, e un peisaj de inceput de lume. Uitandu-ma la dealurile albe, imi veneau obsesiv in minte versurile lui Arghezi: "Doamne,fa-i bordei in soare/Intr-un colt de tara veche"...
Categoric, despre Balcic nu pot vorbi. Poate, ca si Don Quijote, am vazut acolo lucruri care nu mai sunt. Dar despre Capul Caliacra, despre mare la capul Caliacra, as putea vorbi la nesfarsit. Vedeti ceata aceea albastra, care uneste mare si cer? E un capat de lume acolo si n-ai fi uimit sa apara din valuri sirenele ce-i luasera mintile candva si lui Odiseu. Stanci inalte, rosiatice, coboara abrupt spre mare. Si Marea Neagra e aici albastra-albastra. Printre stanci, neasteptat, apar trepte serpuite, pe care vor fi urcat candva, intorcandu-se de la pescuit, locuitorii cetatii. Pentru ca e o cetate la Capul Caliacra. Trecand pe sub poarta de intrare, am alergat aproape printre ruine, in cele patruzeci de minute, cat s-a indurat soferul blugar sa ramana acolo, desi i-am explicat cu putine cuvinte si multe gesturi ca in autogara (ABTOЃAPA) plecarea lui era prevazuta mult mai tarziu...